Unul dintre lucrurile interesante despre a fi părinte este că există o oscilație semnificativă în modurile în care ne creștem copiii. În același timp, există multe aspecte comune pentru mulți dintre părinți. Strategiile de parenting pe care le urmează parintii îi pot marca psihologic pe copii și pot avea repercusiuni pe termen lung.

Marea majoritate a mamelor și a taților își doresc ce-i mai bun pentru copiii lor. De obicei, ei acționează cu bună-credință, crezând că fac ceea ce trebuie atunci când vine vorba de educarea acestora. Stilul educațional pe care îl folosim poate avea atât un efect pozitiv, cât și unul dramatic asupra dezvoltării celor mici. În același timp, strategiile disciplinare aplicate pot influența tipul de relație care se stabilește între părinți și copii.

Psihologii specializați în dezvoltare umană au studiat îndeaproape în ultimele decenii modul în care comportamentele părinților au impact asupra dezvoltării copilului. Cu toate acestea, este foarte dificil să se stabilească legături reale de tip cauză-efect între acțiunile specifice ale părinților și comportamentul ulterior al copiilor. S-a observat cum unii copii crescuți în medii dramatic diferite au ajuns să aibă personalități foarte similare. În același timp, copiii care sunt crescuți în același mediu pot ajunge să aibă personalități foarte diferite.

În ciuda acestor provocări, cercetătorii au postulat că există legături între stilurile parentale și efectele pe care aceste stiluri le au asupra copiilor. Și unii sugerează că aceste efecte se transferă în comportamentul adulților.

 

Cercetarea stilurilor educaționale

 

Stilurile educaționale, numite și stiluri parentale, au fost studiate pe larg de psihologul Diana Baumrind, specialist în psihologia dezvoltării. La începutul anilor 1960, Baumrind a investigat cu atenție peste 100 de copii preșcolari, observându-i în mod direct și intervievând parintii acestora. Studiile sale au dus la conceptualizarea a ceea ce cunoaștem acum ca stiluri educaționale sau stiluri parentale.

 

Baumrind a studiat, de asemenea, anumite dimensiuni pe care le considera importante: căldura și îngrijirea, strategiile disciplinare, stilul de comunicare, dar și manifestările de maturitate și autocontrol. În urma acestor cercetări, în 1966, Baumrind a identificat trei stiluri parentale: stilul autoritar, stilul echilibrat și stilul permisiv.

 

Potrivit autoarei, copiii neîncrezători și nefericiți aveau părinți cu tendințe excesive de control asupra lor. Copiii dependenți aveau părinți afectuoși, dar permisivi, care nu le-au pus limite. Copiii cu o autonomie ridicată și fericiți au avut părinți cu standarde și limite clare, dar și deschiși și comunicativi. Câțiva ani mai târziu, în 1983, Maccoby și Martin au extins activitatea lui Baumrind și au dezvoltat al patrulea stil parental, stilul indiferent sau neglijent.

 

parintii

Cum recunoaștem cele 4 stiluri parentale?

 

Fiecare stil educațional are caracteristici diferite. Este important să știm să identificăm în care dintre cele 4 stiluri parentale ne regăsim ca părinți, pentru a înțelege care sunt cele mai bune eforturi pe care le putem face în continuare. 

 

1. Părintele autoritar

 

Stilul autoritar se bazează pe o disciplină dură, în care parintii stabilesc regulile și se așteaptă la respectarea lor fără excepție de către copii. Este cunoscut și ca stil de parenting “militar”, deoarece parintii  stabilesc rutine foarte stricte în familie, încurajând supunerea.

Parintii cu acest stil parental au o tendință excesivă de a controla pe cei din jur. Ei nu îi susțin pe copiii lor în propriile obiective și sunt predispuși să aplice pedepse, amenințări și chiar violență. Dacă un copil încalcă regulile familiei, va fi aspru pedepsit fără a avea oportunitatea de a se apăra.

 

În ciuda faptului că copiii părinților autoritari respectă regulile de cele mai multe ori, aceștia dezvoltă adesea probleme de stima de sine. Cea mai bună explicație este faptul că parintii nu au ținut cont de nevoile sau de sentimentele și emoțiile lor. Mai târziu, aceștia pot deveni și ostili și chiar agresivi în relațiile apropiate. De asemenea, există șanse mari în dezvolta dificultăți în luarea de decizii și rezolvarea de probleme. Mai multe studii sugerează că copiii crescuți în acest stil de parenting se descurcă bine din punct de vedere academic. În același timp, ei sunt expuși riscului de a dezvolta abilități sociale slabe și pot fi neadaptati social. Din acest motiv acesta este considerat un stil parental negativ.

 

2. Părintele permisiv

 

Stilul permisiv poate părea un stil parental bun pentru că mulți părinți îl folosesc gândindu-se că vor contribui pozitiv la dezvoltarea copiilor lor. Cu toate acestea, pe termen lung, poate aduce consecințe emoționale semnificative. Parintii permisivi au tendința să-și protejeze excesiv copiii de incidente neprevăzute și pericole. Ei nu stabilesc niciun standard pentru comportamentul celor mici și sunt foarte toleranți. 

 

Acești părinți se caracterizează prin faptul că sunt slabi și au puțin control asupra situației. Studiile arată că copiii care cresc în acest stil parental tind să aibă performanțe slabe din punct de vedere academic. De asemenea, pot avea mai multe probleme de comportament, deoarece există o probabilitate ridicată ca aceștia să ignore autoritatea și regulile. Ei au adesea o stimă de sine scăzută și pot experimenta stări prelungite de tristețe și chiar depresie. Mai mult, au tendința de a deveni adulți capricioși și răsfățați, ce se adaptează greu la reguli și responsabilități.

 

Parintii permisivi sunt mai predispuși să-și asume un rol de prietenie, mai degrabă decât unul de părinte, cu copiii lor. Ei preferă să evite conflictele și vor accepta adesea rugămințile copiilor lor la primul semn de suferință. Acești părinți le permit copiilor lor să facă ceea ce doresc fără să ofere îndrumări sau ghidare. E deja bine cunoscut faptul că, pe parcursul dezvoltării lor, copiii au nevoie de repere și limite din partea adulților. O libertate excesivă fără ca ei să fie echipați cu instrumentele necesare de a-i face față, poate duce la confuzii și la comportamente excesive. 

 

3. Părintele echilibrat

 

Acest stil de parenting este considerat de majoritatea specialiștilor unul dintre cele mai sănătoase stiluri educaționale . Parintii cu un stil educațional echilibrat sunt de obicei fermi, dar în același timp suportivi și iubitor cu copiii lor. Ei stabilesc limite, dar iau în considerare și punctul de vedere al copiilor. Cu alte cuvinte, ei stabilesc reguli pe care se așteaptă cai cei mici să le respecte, dar în același timp consideră că există excepții de la aceste reguli și sunt flexibili în a integra nevoile copiilor lor.

Parintii cu acest stil de educație știu să explice în mod eficient consecințele comportamentului negativ al copiilor lor în loc să aplice pedepse. Ei folosesc, de asemenea, recompense pozitive pentru comportamentele desirabile. Sunt în general mai dispuși decât parintii autoritari să folosească sisteme de recompensă și laudă. 

Studiile arată că copiii crescuți cu acest stil parental tind să fie experimenteze sentimentul de împlinire ca adulți și să aibă performanțe mai bune în mediul academic și profesional. Ei sunt adesea buni la luarea deciziilor și au o stimă de sine mai ridicată. Ca adulți sunt mai responsabili, asertivi și confortabili în a-și exprima opiniile.

 

Parintii echilibrați oferă grijă și susținere și adesea se adaptează cu ușurință la nevoile copiilor lor. Își ghidează copiii prin discuții deschise și autentice. transferându-le din propriile valori. Copiii care au părinți echilibrați tind să fie autodisciplinați și pot lua decizii singuri.

 

4. Părintele neglijent sau indiferent

 

Acest stil se caracterizează prin faptul că parintii nu sunt implicați cu adevărat în creșterea copiilor. Prin urmare, nu oferă copiilor sprijinul necesar în dezvoltarea lor emoțională. Ei nu dau dovadă de afecțiune sau disciplină și de multe ori acționează în mod detașat. Pe scurt, nu acordă atenție copiilor lor și nu le atribuie un rol în viața lor. Cercetările arată că acesta este un stil dăunător pentru dezvoltarea emoțională a copiilor. Comportamentul părinților cu stil neglijent are un impact general negativ atât în perioada de creștere, cât și la vârsta adultă.

Parintii indiferenți pun în pericol sănătatea emoțională și stima de sine a copiilor lor prin abordarea lor.  Lipsa de sprijin, ghidare și grijă, dar și a sentimentului de apartenență pot duce la probleme semnificative de ordin emoțional și la incapacitatea de adaptare. De exemplu, copiii părinților indiferenți dezvoltă ca adulți probleme în relațiile interpersonale sau locul de muncă. Ei au dificultăți în a-și regla emoțiile, a dezvolta reziliență și a-și asuma responsabilități.

Denumit uneori parenting neimplicat, acest stil este caracterizat de un sentiment general de indiferență. Parintii neglijenți exprimă un angajament limitat în creșterea copiilor lor și rareori aplică reguli. De asemenea, pot fi văzuți ca reci și nepăsători. Desigur, în spatele unui astfel de stil de parenting pot exista dificultăți personale cu care părinții se confruntă. De aceea, este foarte importantă prioritizarea dezvoltării personale și a grijii de sine emoționale înainte de a deveni părinți.

O altă perspectivă

În plus afară de adăugarea unei noi categorii la schema originală a lui Baumrind, alți cercetători au reformulat definițiile ei și le-au separat pe baza a două dimensiuni — „responsivitate” și „exigența”.

Responsivitatea

Aceasta stabilește măsura în care părinții promovează în mod intenționat individualitatea, autoreglarea și autoaprecierea prin acordarea, sprijinirea și acceptarea nevoilor și cerințelor speciale ale copiilor lor (Baumrind 1991).

Exigența

Această dimensiune se referă la așteptările pe care părinții le stabilesc față de copiii pentru a le dezvolta anumite abilități. Aici ne referim la responsabilități, autonomie și eforturi academice.  De asemenea, este vorba și de disponibilitatea de a se confrunta cu copilul care nu cooperează. (Baumrind 1991).

Ambele calități sunt de dorit, prin urmare, parentingul echilibrat care cuprinde caracteristici ale ambele dimensiuni este considerat un stil de parenting optim.

 

Care este cel mai bun stil parental pentru tine?

Deși s-ar putea să auzi și despre alte stiluri de parenting, multe dintre aceste filosofii sunt extensii ale stilurilor de parenting bazate pe cercetarea lui Baumrind, prezentate mai sus. Puțini dintre părinți se încadrează întocmai într-un singur stil parental. Mai degrabă creștem copiii folosind o combinație de stiluri. Gândiți-vă la psihologia celor patru stiluri parentale ca pe un continuum în loc de patru moduri distincte de a fi părinte. Important este să înțelegem care dintre aceste stiluri ne definește mai degrabă rolul de părinte și ce caracteristici predomină. În mod ideal, parintii își pot modifica stilul parental în funcție de nevoile copiilor lor.

 

Cercetările sugerează că parintii echilibrati au mai multe șanse să crească copii independenți, autonomi și competenți din punct de vedere social.

Copiii cu părinți echilibrați nu sunt imuni la problemele de sănătate mintală, dificultățile relaționale, abuzul de substanțe, capacitate slabă de autoreglare sau stimă de sine scăzută. Doar că aceste trăsături sunt observate mai frecvent la copiii părinților care folosesc celelalte stiluri parentale: autoritar, permisiv sau neimplicat.

Desigur, când vine vorba de educație parentală, nu există o rețetă generală care se potrivește oricui. Nu e recomandat să aderăm la un singur stil parental, deoarece pot exista momente când e nevoie să utilizăm o abordare diferită de parenting. Important e să înțelegem ce înseamnă echilibrul și care sunt limitele sănătoase de care copilul vostru are nevoie.

Cei mai buni părinți știu când să-și schimbe stilul educațional în funcție de situație. Un părinte autoritar, de exemplu, poate încerca să devină mai permisiv atunci când un copil este bolnav, oferindu-i afecțiune și renunțând la un anumit control. Un părinte permisiv poate deveni mai strict dacă siguranța copilului este în joc, cum ar fi atunci când traversează o stradă aglomerată. Important e să învățăm să ne adaptăm la situațiile cu care ne confruntăm și să luăm în calcul ce este mai bine pentru copilul nostru.

Limitări și critici ale cercetării stilurilor parentale

Chiar dacă aceste 4 stiluri parentale sunt larg răspândite și populare în rândul specialiștilor în dezvoltare, ele prezintă o serie de limitări. Legăturile dintre stilurile parentale și comportamentul copiilor se bazează pe cercetarea corelațională. Acest tip de cercetare este util pentru găsirea relațiilor dintre variabile, dar nu poate stabili relații definitive cauză-efect. Deși există dovezi că un anumit stil parental este legat de un anumit comportament, alte variabile importante, cum ar fi temperamentul unui copil, pot juca un rol major.

Există, de asemenea, date ce susțin că comportamentul unui copil poate avea impact asupra stilurilor parentale. Un studiu publicat în 2006 a constatat că părinții copiilor care au manifestat un comportament dificil au început să manifeste mai puțin control parental în timp. Astfel de rezultate sugerează că copiii ajung să aibă o conduită negativă nu pentru că părinții lor au fost prea permisivi, ci pentru că aceștia au renunțat să mai încerce să-și controleze copiii ca răspuns la comportamentul lor.

Cercetătorii au observat, de asemenea, că legătura dintre stilurile și comportamentele parentale sunt uneori slabe. Părinții cu stiluri autoritare pot avea copii ce ajung să se manifeste sfidător sau chiar să aibă conduite delincvente. În același timp, părinții cu stiluri permisive au copii care au încredere în sine și au succes din punct de vedere academic.

Factorii culturali joacă, de asemenea, un rol important în stilurile parentale și dezvoltarea copilului. Nu există un stil de părinte universal aplicabil. O atitudine autoritară a părintelui poate fi predominant identificată într-o anumită cultură și poate da rezultate în rândul copiilor care au fost crescuți într-o comunitate unde este promovată obediența. În același timp, în culturi care încurajează autonomia și independența, dar și libertatea în exprimarea, autoritatea parentală poate fi considerată neadecvată.

Concluzie

Chiar dacă simți că te încadrezi mai degrabă într-un stil parental decât în altul, asta nu trebuie să sune ca o sentință pe viață. Odată cu înțelegerea acestor trăsături dar și a potențialelor repercusiuni pe care ele le pot avea asupra copilului tău, ai libertatea să decizi ce păstrezi și ce ai nevoie să faci diferit. Este esențial să ții cont, nu numai de societatea în care trăiești și comunitatea din care faci parte, dar și de aspirațiile tale și de felul în care îți dorești să ai impact asupra copiilor tăi. Important e să înțelegi că ceea ce exprimi nu trece neobservat și poate lăsa amprenta asupra vieții celor mici pe termen lung.

ro_RORomână
Facebook Messengeer Whatsapp