Selectează o Pagină

În viață avem dreptul să ne gândim și mai apoi să ne răzgândim, iar acestă regulă se aplică și cand vine vorba despre partenerul nostru de viață. Stresul care înconjoară formarea și dizolvarea ulterioară a relațiilor de tip marital sau de cuplu este atât de comun încât poate fi definit ca viața modernă de familie, iar cum divorțul nu mai este un subiect tabu, a devenit o alegere la îndemână. Care sunt cauzele divorțului? Cercetătorii au identificat 3 predictori care duc la separarea partenerilor:

  1. Factorii intrapersonali. Când începem o relație intrăm în ea cu entuziasm și speranță, dar și cu „bocancii noroiți de ploile vieții”. Lipsa încrederii în propria persoană care aduce gelozia și suspiciunea sau chiar toleranța excesivă urmată de pierderea identității în cuplu și înclinația spre emoțiile negative sunt doar câțiva factori de personalitate ce cresc riscul divorțului. De asemenea, problemele de atașament cum ar fi evitarea sau gândurile iraționale legate de pierderea partenerului și repetarea tiparelor familiale nefuncționale au o mare influență asupra armoniei și a stabilității în cuplu. 
  2. Factorii interpersonali. Aici vorbim despre bine cunoscutele conflicte ce țin de interacțiunea dintre parteneri. Violența domestică, lipsa comunicării, tendința de a evita certurile, incapacitatea de exprimare a emoțiilor, criticismul sunt câțiva predictori ai divorțului.
  3. Factori contextuali. Aceștia sunt factori ce cresc stresul pentru cei doi și pentru relația lor, de exemplu, problemele financiare, pierderea locului de muncă, conflictul cu socrii.

Într-adevăr, lucrulile se complică atunci când în viața noastră apar copiii. Un copil nu este soluția problemelor maritale, așadar apariția lui nu ne rezolvă problemele, ba chiar în unele cazuri aduce la suprafață diferite fațete ale incompatibilității dintre parinți. Așadar, copiii nu scad rata divorțului. 

Ce însemnă divorțul pentru copilul tău? Pentru copil divorțul părinților poate fi resimțit în termeni de pierdere și poate aduce cu sine sentimente de vinovăție, tristețe și furie. Desigur, de-a lungul copilăriei și adolescenței, orice individ experimentează o serie de pierderi mai mult sau mai puțin dureroase, în funcție de stadiul dezvoltării: înțărcarea, desprinderea de mamă, schimbarea locuinței, moartea unei persoane dragi, etc. Din punctul de vedere al personalității, copii sunt mai puțin pregătiți să se confrunte cu pierderea. Experiența lor cognitivă fiind redusă, au o slabă abilitate de a da un sens experiențelor, de a le justifica realist. Apoi, ei se simt neputincioși în raport cu adulții, nu au același control asupra circumstanțelor, depind de adulți. Pe de altă parte, adulții se gândesc că ei nu înțeleg ceea ce se întâmplă, uneori chiar minimalizându-le suferința. Neștiind ce să facă cu o durere pe care nimeni nu i-o recunoaște, copilul o neagă, nu o arată și astfel, se adâncește incapacitatea de a o rezolva. Aceștia au nevoie în asemenea situații de sprijinul adulților, care este esențial pentru ca ei să depășească echilibrați aceste probleme, să integreze experiența dureroasă în mod corespunzător.

Din dorința de a-i proteja, de multe ori, alegem să nu vorbim despre divorț cu sau în prezența copilului. Însă, atenție! Tăcerea duce la idealizarea realității și la retragerea în fantasmă. Atunci când copilul trăiește într-o lume perfectă, așa cum a fost ea conturată de părinți până acum, iar dintr-o data se întâmplă ceva de pe urma căruia el sau altcineva are de suferit, copilul va crede că el a provocat asta. Așadar, lucrurile ascunse sau evitarea discuțiilor deschise și sincere nu înseamnă decât a învăța copilul să trăiască în tăcere și formează sentimente de vinovăție ori de abandon la nivel inconștient. Pierderile neașteptate sunt mult mai dificil de rezolvat pentru copii. Durerea copilului poate fi în astfel de cazuri constantă în timp, reacțiile lui la aceasta fiind imprevizibile, fiecare raspunzând într-o manieră proprie. Există însă și un set de reacții comune experimentate de aceștia: protest, negare, șoc, apatie, anxietate, tristețe, vinovăție, rușine etc.

La pierdere și durere, copiii răspund prin punerea în act a unor mecanisme specifice: negarea, regresia, distragerea, hiperactivitatea. Important este ca de fiecare dată să fie asigurați că sentimentele și nevoile lor, reacțiile pe care le au sunt normale pentru o situație ca aceasta, să nu fie certați și astfel frustrați că nu se pot exprima așa cum simt; apoi începe procesul de refacere și vindecare, de integrare a celor întâmplate în experiența de viață.

Copiii își asumă experiențele dificile și chiar își dezvăluie emoțiile, dacă și adulții importanți din viața lor procedează la fel. Dacă adulții au reacții negative la încercările copilului de a-și dezvălui sentimentele, atunci copilul se va închide în sine și își va bloca fluxul emoțional sau va învăța strategii și modalități de a evita asemenea subiecte. Dacă un copil refuză să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat și ceea ce simte nu înseamnă că nu a fost afectat. Unii se pot teme că, dacă își dezvăluie sentimentele dramatice, vor determina și mai multe probleme. 

Există studii care arată că divorțul parental poate avea și alte efecte în afară de suferință. În urma studiilor, divorțul a fost asociat cu realizări școlare scăzute, o stimă de sine scăzută și dificultăți în ceea ce privește reglarea emoțională. Adolescenții din familii divorțate au mai multe șanse să se angajeze în comportamente delicvente, să-și înceapă viața sexuală mai devreme și să aibă performanță academică scăzută. Adulții care au trecut prin experiența divorțului în copilărie, în comparație cu cei care au o familie întregită prezintă scoruri mai scăzute în ceea ce privește bunăstarea psihologică, interpersonală si socio-economică.

Cu toate acestea, este dificil să spunem cu exactitate în ce fel îi afectează pe copii divorțul părinților deoarece fiecare divorț este diferit și de asemenea, copiii au experiențe diferite în ceea ce privește viața în familie de dinainte de divorț. Cercetătorii au descoperit, însă, câțiva factori care influențează modul în care divorțul îi afectează pe copii:

  1. Conflictul interparental. Acesta presupune că efectele negative asupra bunăstării copilului sunt rezultatele expunerii copilului la conflictul dintre părinți înainte, în timpul, dar și după divorț. Există dovezi că nivelul ridicat de conflicte, în special cele distructive (de exemplu, agresiune, amenințări, ostilitate, etc) îi creează copilului sentimentul de „prins la mijloc” și îi afectează mecanismele de adaptare.
  2. Inconsistența modalităților de parenting. Divorțul poate perturba timpul pe care părinții îl investesc în educarea și foarmarea copilului ceea ce duce la scăderea disciplinei, a căldurii părintești, o monitorizare mai puțin eficientă a copilului și un contact mai superficial cu acesta.
  3. Absența unui părinte. Copiii întâmpină mai multe probleme atunci când pierd contactul regulat cu părintele cu care nu mai locuiesc (de obicei, tatăl) pentru că asta înseamnă o supraveghere mai slabă a copilului, ajutor redus în îngrijirea acestuia, dar și pierderea unui model de rol și sprijin.

Din fericire, există și soluții. Terapia maritală se adresează cuplurilor care se confruntă cu o nemulțumire conjugală pentru a preveni dizolvarea relației. Studiile demonstrează eficiența acestei terapii arătând că acele cupluri care au întâmpinat dificultăți și au urmat o terapie de cuplu s-au descurcat mai bine decât 80% din cuplurile cu probleme care nu au apelat la terapie. Cheia eficienței terapiei de cuplu stă în 5 principii: (1) oferă o conceptualizare obiectivă a problemelor; (2) modifică comportamentul disfuncțional și distructiv ce ține de interacțiunea partenerilor; (3) încurajează discuțiile despre problemele încărcate emoțional pe care partenerii le păstrează private unul față de celălalt sau de alții; (4) favorizează comunicarea productivă; (5) subliniază punctele forte și comportamentele pozitive.

Dacă nu s-a apelat la terapie sau dacă terapia nu a avut succes se ajunge la divorț, iar partenerii trebuie să decidă cu grijă condițiile de separare, incluzând problemele copilului (încredințarea, timpul parental, asistența copilului), dar și alte aspecte (împărțirea bunurilor și a proprietăților). Divorțul la tribunal cu un judecător este considerat un proces care duce la conflict și rezultate negative pentru toată familia. O soluție mai bună este medierea – o intervenție unde un mediator neutru facilitează negocierile pentru a ajuta părțile să ajungă la un acord.

Cu o bună îndrumare și susținere divorțul poate fi abordat dintr-o perspectivă mai optimistă, ca o oportunitate de învățare și dezvoltare dintr-o experineță de viață mai puțin plăcută și nu ca pe o victimizare. Obiectivul nostru este să ne adaptăm la pierderile suferite și să acceptăm realiatea ca fiind trecut, prezent și viitor.

Bibliografie

Clarke-Stewart, K. A., Vandell, D. L., McCartney, K., Owen, M. T. (2000). Effects of Parental Separation and Divorce on Very Young Children. Journal of Family Psychology, Vol. 14, No. 2, 304-326

Golu, F. (2015). Manual de psihologia dezvoltării. O abordare psihodinamică. Polirom. Iași

Rudd, B. N., Holtzworth-Munroe, A., & Rossi, F. S. (2016). Divorce and Parental Separation. Encyclopedia of Mental Health, 79–87. doi:10.1016/b978-0-12-397045-9.00177-4

Facebook Messengeer Whatsapp