Felul în care ne comportăm cu copiii noștri încă din primele lor luni de viață își va pune amprenta în dezvoltarea lor emoțională. Aceasta se măsoară în grija, afecțiunea și protecția pe care le-o oferim în mod constant. Atunci când ele lipsesc, se creează dezechilibre care vor contura o legătură disfuncțională între părinți și copii. Mai departe, ajunși la maturitate, ei vor întâmpina dificultăți în a relaționa sau în a-și manifesta într-un mod sănătos emoțiile.

 Atasamentul evitant își face simțită prezența atunci când părinții ignoră adesea nevoile copiilor. Cei mici ajung să simtă triști, neînțeleși și frustrați, alegând să se izoleze și să se desolidarizeze de propriile sentimente. Studiile arată că există mame care nu știu cum sa reacționeze atunci când copii lor sunt in disconfort. Acest lucru se întâmplă deoarece ele nu au capacitatea de a oferi sprijin oamenilor în situații delicate. La fel de multe femei, conform studiilor, nu reușesc să exprime empatie la adresa celorlalți. Din aceste cauze, ele ajung să stabilească o forma nesănătoasă de atașament cu propriii copii.

Ca părinți, e important să fim conștienți că reacțiile și comportamentele noastre construiesc în timp tipare relaționale pentru cei mici. Copiii ne vor ține mai târziu oglinda în care se vor reflecta toate aceste lucruri. Să le oferim, așadar, un cadru securizant, în care vor avea ocazia să-și exprime nevoile într-un mod autentic. Nu în ultimul rând, să înțelegem și care sunt semnalele de alarmă și cum se pot forma stilurile de atașament disfuncționale.

 

atasamentul evitant

Cum recunoaștem atasamentul evitant?

          Părinții nu reacționează atunci când copilul plânge

          Nu manifestă gesturi de apropiere față de propriul copil

          Copiii nu sunt luați în brațe și calmați atunci când este cazul

          Părinții descurajează plânsul, își blamează copilul atunci când este el se exprimă așa

          Problemele sau disconfortul copilului sunt ignorate, deseori ele primesc reacții de iritare din partea părinților.

Studiile arată faptul că cei mici pot stabili atasament evitant cu mama/tata și în anumite contexte familiale. De exemplu, divorțul părinților sau moartea unuia dintre ei, poate favoriza formarea acestui tip de relație. De asemenea, părinții foarte tineri, neexperimentați sau care suferă de o tulburare psihică, sunt predispuși la a manifesta comportamente evitante.

 

Cum se manifestă atasamentul evitant în cazul copiilor?

 

      Au un nivel ridicat de autonomie

Poate că deja vă întrebați de ce ar putea fi nociv ca un copil să-și dorească să fie independent. Până la urmă, părinții modelează comportamente noi în ideea de a-i face pe cei mici să exploreze lumea singuri. Această linie fină este dată mai degrabă de motivul pentru care anumiți copii insistă să facă lucruri neasistați. Astfel, copiii cu atașament evitant vor avea dificultăți în a cere ajutorul cuiva. Acest lucru se întâmplă deoarece în mod constant nevoile lor de afectivitate sau de sprijin nu au fost satisfăcute. Ei cresc sub imperiul lui ”trebuie să mă descurc singur” pentru că așa înțeleg ei interacțiunea cu părinții. Acest nivel ridicat de autonomie ascunde, de fapt, emoții reprimate și multe frustrări. Nu în ultimul rând, acesta perpetuează interiorizarea trăirilor, ducând la interacțiuni sociale deficitare.

 Recomandare: încurajează-ți copilul să încerce lucruri singur atunci când este potrivit! În același timp, arată-i că a cere ajutor este un comportament sănătos, din care poate învăța ceva nou. Nu folosi un ton ironic sau depreciativ atunci când nu se descurcă așa cum ți-ai imaginat. Redirecționează-l, mai degrabă, spre a căuta sprijin, pentru a căpăta ulterior încredere. Fii acolo pentru el și arată-i iubirea ta și atunci când se simte neputincios. Forma cea mai bună de ajutor este întotdeauna la tine!

 

      Se comportă ca și cum n-ar avea nevoi emoționale

Atasamentul evitant creează în timp obiceiuri emoționale nocive. Copiii nu își mai exprimă în mod autentic trăirile. Ei sunt, aparent, nepăsători atunci când se despart de părinții lor și total neimpresionați atunci când se reîntâlnesc. Nu cer să fie luați în brațe și nu manifestă spontan gesturi de apropiere față de mama/tata. Concluzia este că acești copii au în continuare o nevoie mare de afectivitate, însă ea este manifestată într-un mod nepotrivit.

Ei au fost deseori ignorați în momentele în care aveau nevoie de sprijin sau de consolare. De aceea, ei au înțeles că este interzis să-și exprime disconfortul. Mai mult decât atât, au învățat că a fi atent la propriile emoții nu este o prioritate în viața lor.

 Recomandare: arată-ți disponibilitatea emoțională față de copilul tău atunci când este supărat. Comunică cu el și încurajează-l să-și găsească cuvintele pentru a se exprima. Normalizează-i supărările, dezamăgirile și frustrările. Plusează pe faptul că acestea sunt momentele în care are nevoie cu adevărat de un partener de discuții. Arată-i că îți pasă și nu-l lăsa să se confrunte singur cu frământările sale!

 

      Nu pot tolera contactul fizic cu alte persoane

Atasamentul evitant dintre mamă și copil se traduce și prin absența gesturilor afectuoase. În mod repetat, atunci când cel mic plânge, părinții refuză să se apropie sau să îl liniștească. Aceste comportamente întăresc reacțiile ulterioare de respingere ale copiilor și imposibilitatea de a fi apropiat cu alte persoane. O ”normalitate” nocivă se instalează, dominată de incapacitatea de exprimare a afectivității. Cel mic va considera că îmbrățișările sau contactul fizic cu alte persoane sunt niște gesturi care îi produc disconfort. El va căuta să-i țină pe ceilalți la distanță, reprimându-și din nou emoțiile.

Recomandare: copilul tău merită să fii manifest în iubirea pe care i-o porți. Arată-i că grija și afecțiunea se pot transmite printr-un gest sau printr-o îmbrățișare. De multe ori, aceste lucruri mici pot lua locul cuvintelor. Nu uita să-i arăți că anumite gesturi sunt potrivite și în contexte sociale, și că este în regulă să fie apropiat de prietenii săi. Încurajează-l să primească aceste forme de afecțiune din partea celorlalți, fără reticență sau respingere.

 

      Nu își pot descărca emoțiile negative prin plâns

Copiii cu atașament evitant au fost de mici descurajați să-și manifeste trăirile. Au fost deseori certați când plângeau sau chiar blamați că ajung să se exprime așa. În timp, ei au înțeles că nu trebuie să acorde importanță sentimentelor lor. De aceea, ei aleg să-și stăpânească lacrimile, și să îți mute atenția către altceva. Ei au dobândit, practic, o alternativă disfuncțională de rezolvare a unei situații inconfortabile. Acesta este un tipar care se va dezvolta și mai târziu, în adolescență și în viața adultă.

Recomandare

Nu-ți certa copilul atunci când plânge! Lasă-l să experimenteze tristețea exact așa cum este ea. Nu îl face vinovat pentru situația creată și nu îi cere brusc să se oprească. Ajută-l, mai degrabă să își înțeleagă stările și fii un bun ascultător. Nu-l trimite în camera lui să-și verse lacrimile în pernă!

Nu în ultimul rând, atasamentul evitant este un tip de legătură care poate guverna viața unui om de la copilărie, până la maturitate. Astfel, se creează relații toxice de cuplu, de prietenie sau profesionale. Să nu uităm să le arătăm copiilor iubire și sprijin pentru a-i  ”împrieteni” cu emoțiile și cu grija față de celălalt!

Raluca Furtună – Psiholog, Consilier parenting

ro_RORomână
Facebook Messengeer Whatsapp